ioana-21

Relaţia de cuplu: un ideal pragmatic

Author:

19 februarie 2015 Facebook Twitter LinkedIn Google+ Coaching

un articol de Ioana Dragan

Vineri 12.02.2015 am avut bucuria să particip la un workshop reușit. A fost un eveniment organizat de Coaching Support Group Bucuresti – o inițiativă Noble Manhattan Coaching.  Ce face un workshop reuşit pentru mine? In principiu reusita nu are legatură cu tema, formatul sau structura. Mai degraba cu niste trairi şi comportamente pe care le declanşează în mine. Mai exact, mă surprind făcând legături, gândindu-mă la lucrurile pe care le-am integrat, mult după terminarea evenimentului. Vă asigur că aşa s-a întâmplat şi în situaţia de faţă.

“Relaţia de cuplu” este o temă de gândire, angoasă, amuzament sau reflecţie teoretică pentru fiecare dintre noi. Mereu actuală, inepuizabilă şi absolut personală.

Am ales să particip complet în necunoştinţă de cauză la acest eveniment. Motivul este că de multe ori mă cuprinde o oboseală existenţială când ma împiedic, în news feed de cuvintele “cuplu”, “sexualitate” sau “relaţie”. Inflaţia de articole pline de trucuri, legi, reguli şi artificii ne cheamă agasant, promiţându-ne reţete  sigure pentru o simbioza ca-n poveşti.

Aşa că, trebuie să admit, deşi m-am pregătit mental să am cât mai puţine prejudecăţi, reacţia mea iniţială a fost “Aoleu… iar relaţii de cuplu?!”.  Din fericire, ceea ce a urmat nu a fost în nici un caz un manual tehnic pentru dragostea romantică.

Nu o să ocup acest articol cu date biografice sau aspecte profesionale. Cred că ceea ce au ales să împărtăşeasca, Oltea şi Andrei, îi defineşte şi îi caracterizează suficient. Cu siguranţă, cei care vor rezona cu povestea pe care o redau vor dori să-i descopere pe cei doi. Pot face acest lucru şi pot afla câte ceva despre coaching si theta healing pe siteul: http://olteatudose.com/.

“Câti dintre voi aşteaptă o revelaţie? Ridicaţi mâna…”

Când am auzit întrebarea lui Andrei m-am trezit gândind “Ah, nu…nu mă aştept la revelaţii.” Totusi revelaţia, după bunul ei obicei a venit aşa cum mă aşteptam mai puţin. Spre încântarea mea, cei doi nu au vorbit deloc despre rolul vital al lenjeriei de dantelă sau despre cel al împărţirii sarcinilor din bucătărie. Nu au discutat nici despre modul în care femeile şi barbatii vin de pe planete diferite. Spre plăcuta mea surprindere, nu au atins nici măcar subiectul sângeros al negocierii timpului liber.

Ỉn schimb, au ales să facă un gest nepretenţios şi înţelept: să-şi spună povestea, fără să susţină că deţin vre-un adevăr universal valabil. Acest act de deschidere franc şi generos a fost pentru mine revelaţia neasteptată.

                “Viaţa e frumoasă. Daca îi dai voie să fie…” Deziluzia ca salvare.

Desi stăteam în spate şi nu aveam ochelarii la mine, am văzut foarte clar un lucru pe tot parcursul discuţiei. Celor doi chiar le face plăcere să fie împreună şi fac o echipa bună, în căsătorie şi în training.

Ceea ce mi-a reţinut atenţia a fost că povestea lor nu începea cu “ne-am cunoscut într-o zi când…”. Povestea lor romantică pare profund legată de o căutare personală şi profesională în doi. Am rezonat, la fel ca majoritatea celor interesaţi de coaching şi dezvoltare personală, cu acest mod de a vedea lucrurile, în care împlinirea profesională şi cea personală nu sunt entităţi divizibile chirurgical. Am simţit la ei nevoia de autenticitate în toate aspectele importante ale vieţii care face din compromiterea idealurilor o variantă inacceptabilă.

Povestea ghicitorii sinelui real porneşte şi pentru cei doi pe principiul încercare şi eroare. Au profesat în domeniile pentru care s-au pregătit. Au format cupluri cu persoane care păreau “bune pe hartie”, au locuit în occident, au lucrat de la 9 la 17 şi au ajuns astfel să-şi pună întrebări fundamentale. Aceste întrebări au avut ca raspuns varianta urmării chemării interioare care, spun ei, îi permite vieţii să fie frumoasă.

Adesea, în coaching ne întâlnim cu problema setarii unor obiective în accord cu nevoile reale ale clientului. Fiecare dintre noi are o listă de lucruri pe care şi le doreste, un şir de ţeluri care i-ar aduce împlinirea. Surpriza, sau nu, de cele mai multe ori realitatea profund emoţională nu coincide cu cea mentală. Cu alte cuvinte, majoritatea noastră ştim ce ne dorim; ştim ce credem că e benefic pentru noi. Ne lovim însă de situaţii care ne arată că atingerea acestor obiective nu ne face fericiţi, împăcaţi sau mulţumiţi. Şi asta pentru că nu suntem încă în contact cu nevoile noastre reale.

Cei doi au amintit despre de relaţii “în care nimic nu pare să meargă”. Concept cu care, probabil cei mai mulţi dintre noi suntem familiari, într-un fel sau altul. Explicaţia lui Andrei pentru existenţa acestor relaţii, în cazul său, este legată de tiparele mentale ale unui un partener de viață ideal. In primă instanţă, cunoaştem o persoană care îndeplineşte o bună parte din criteriile noastre. Inevitabil, ne îndrăgostim şi proiectăm o imagine ideală asupra partenerului nostru, transformându-l într-un ecran numai bun pentru derularea proiecţiilor noastre inconştiente. O perioadă, această imagine care ascunde nevoi ne serveşte de minune. Trăim un fel de iluzie în doi. Fiecare partener joacă un rol şi hrănește nevoile celuilalt. Pentru cei mai norocoşi, asa cum sunt Andrei şi Oltea, vine un moment de maturizare în care cuplul este forţat să înainteze către autenticitate.

“Trebuie să ne punem pe masă rănile și vulnerabilitățile și să ne uitam la ele cu compasiune.” Nu suntem perfecţi, din fericire.

 

Versiunea Oltei despre cele întamplate a fost la fel de încărcată de emoţie. Ne-a spus că impactul cuvintelor barbatului pe care îl iubea a fost copleşitor. A ales, însă, să facă un gest salvator: să respire şi să lase valul de gânduri şi sentimente să-şi urmeze cursul firesc. A vazut, într-un moment, filmul divorţului lor ipotetic desfăşurandu-se şi a acceptat posibilitatea unui nou încept. In acel moment, ne-a împartășit ea, şi-a dat permisiunea să fie fericită, indiferent ce avea să însemne asta pentru căsătoria ei.Maturizarea, conştientizarea şi expunerea nu sunt sub nici o formă lucruri uşoare. Nici pentru cei doi nu au fost. Deşi relaţia decursese natural, în urma casătoriei, ceva s-a schimbat în dinamica emoţională, ne povestea Andrei. A venit un moment dificil în care a simtit că ceva s-a consumat şi că sentimentele lui nu mai erau aceleaşi pentru femeia căreia îi promisese că o va iubi toata viaţa. Desigur, povestea a stârnit trăiri profunde pentru toţi participanţii, în funcţie de experienţele personale. Pentru mine, a fost cu adevarat emoţionantă. Am înţeles, încă odată că nu suntem în controlul emoţiilor noastre şi că promisiunile eterne nu fac decât să hrănească aşteptări false. O cale sigură către dezamăgire. Andrei, însă, a decis să nu se ascundă de aceste trăiri dificil de gestionat şi să facă, poate cel mai profund gest de iubire necondiţionată: să fie sincer indiferent de consecinţe.

In ciuda dificultăţii şi a incertitudinii, cei doi au ales să nu se retragă. Din contră, au decis să facă un gest profund de prietenie şi acceptare. Au discutat, s-au deschis unul faţă de celălat, şi-au pus la vedere prejudecătile, aşteptările, rănile şi conştientizările. Le-au privit împreună cu compasiune şi acceptare. Astfel au reuşit să reconstruiască  împreuna un set de valori-fundaţie pentru relaţia lor.

Andrei spunea că a devenit conştient de un lucru valoros, cu care am fost complet în asentiment. Nu putem promite ca vom avea sentimente pentru cineva pe un termen nedeterminat. Putem, însă controla modul în care răspundem la aceste schimbări şi putem construi o fundaţie solidă pentru relaţiile noastre, la care ne putem întoarce atunci când suntem puşi în situaţii dificile. De asemenea, spunea el, putem alege să redescoperim aceeaşi persoană ca şi cum ar fi prima dată când interacţionăm.

Realitatea este că într-o perioadă a abundenţei senzorio-informaţionale este foarte greu să investim în aceeaşi legătură. Este greu să nu ne lăsăm distraşi de orizonturi unde iarba este mai verde şi parteneriatul mai incitant. Soluţii însă există şi beneficiile sunt de necontestat. Aprofundarea unei legături în timp cere aliniera unui cumul de factori:  chimie, efort, timp şi responsabilitate. Poate că cea mai importantă sclipire de înţelepciune pe care am extras-o din povestea celor doi este că a te îndrăgosti de cineva este un dar minunat pe care avem privilegiul să-l primim de cateva ori in viaţa. Nu este în puterea noastra să controlăm acest/e eveniment. Ceea ce este în puterea noastră, totuşi este ce facem cu darurile pe care le primim. Compatibilitatea naturală este un fundament esenţial pentru o relaţie şi putem spune un noroc chior.

Dacă ne oferim câteva momente de gândire, a ne îndrăgosti este cu adevarat un miracol. Avem şansa de a vedea o sclipire a sinelui real în celalat. Minunea se întamplă când şi celalat vede sinele real în noi. Aceasta dublă reflectare dă naştere unei legături puternic transformatoare. O legatură despre care poeţii sunt poate mai îndreptăţiţi să vorbească decât psihologii. Ce facem cu acest dar excepțional este o alegere voluntară care cere curaj, înainte de toate. Pentru a întreţine această legătură trebuie să avem puterea să ne dezbrăcăm emoţional în faţa celuilalt şi să ne aşteptăm să fim acceptaţi şi iubiţi cu toate defectele noastre. Destul de înfricosator, nu-i aşa? Poate tocmai din acest motiv a fost pentru mine o revelaţie să aud tot ce-au povestit Andrei şi Oltea.

Intr-o lume în care posibilităţile sunt literalmente nelimitate, viaţa devine complicată. Idealurile sunt coborâte de pe soclurile lor pentru a fi recondiţionate. Este un proces esenţial pentru autenticitatea noastra. Aceste repere morale şi de conduită trebuie să fie în acord cu nevoile şi credinţele noastre pentru a ne servii cu adevarat. Altfel, riscăm să fim acaparaţi de confuzie şi duplicitate. Oltea si Andrei au fost nevoiţi să-şi reconsidere împreuna idealurile şi au demonstrat că este, probabil, singura cale de a le atinge. Dacă simţim că promisiunile pe care societatea ne constrage să le facem faţă de noi şi faţă de cei din jur nu ni se potrivesc, atunci cu siguranţă este momentul sa le reconsiderăm.

Când ajungem la concluzia că rolurile dintr-o familie nu mai funcţionează aşa cum au funcţionat generaţii la rând este timpul să gândim împreună. In acest context social şi istoric avem şansa de a ne redescoperii umanitatea într-un mod complet nou. Putem afla împreună ce ni se potriveste, de ce avem nevoie, ce putem construi împreună. Barbaţii şi femeile încetează să mai aiba roluri predefinite, fiind astfel forţaţi să se priveasca sincer şi să construiască legaturi bazate, în primul rând pe prietenie, respect şi egalitate.

Participand la acest workshop, mi-am adus aminte, încă odata, cât de important e sa discutăm, să ne cunoaştem şi să (ne) împartăşim. Sub toată presiunea zilnică la care suntem supuşi este vital să avem repere clare şi potrivite nouă şi contextului în care existăm. Familia, dragostea, împlinirea, prietenia sunt lucrurile care ne conturează identitatea. Aşa că este vital, ca din când în când, să ne închidem telefoanele şi laptopurile; este vital să învăţăm să ascultam, din nou, poveştile celor din jur.

E minunat că există oameni ca Oltea şi Andrei care au curajul, ca un exemplu personal, să-şi pună pe masă vulnerabilităţile, gândurile, temerile şi dorinţele pentru a-i ajuta pe ceilalţi să îşi construiască împreună idealurile.

 

 

Custom Design
x