dimineti-racoroase

O zi prea frumoasă ca să mori

Author:

10 octombrie 2019 Facebook Twitter LinkedIn Google+ Coaching

 

 

Să tot fie vreo doi ani și jumătate de când, forțată fiind oarecum de împrejurări, m-am apucat să fac sport. Merg în parc, să fac exerciții la aparate, în medie de patru ori pe săptămână (după cum îmi permite programul). Pentru cei care mă cunosc de-o viață, acest lucru poate părea uluitor (eu, cea antitalent la sport, care întotdeauna a preferat să facă orice altceva, mai puțin mișcare!!!), pentru cei care mă cunosc ”after-coaching”, e ceva ce… transformarea mea totală a adus-o cu sine! Buuun, ideea este că în jurul acestor aparate, la care lumea se strânge să facă sport, se creează mici comunități, în care toți, pe rând, își împărtășesc viețile oricui e dispus să îi asculte (e mai ceva ca la coafor!)… Așa trece timpul mai ușor și mai plăcut, uiți de efort, socializezi, relaționezi, capeți o stare de bine, saluți oamenii ”de la exerciții” când îi vezi ulterior pe stradă…

 

Sunt cea mai tânără persoană din grupul meu de exerciții și, în același timp, cea care ascultă cel mai mult (spun asta deoarece, cu timpul, am aflat nenumărate povești din viețile celorlalți, neîmpărtășind, la rândul meu, prea multe informații)… Nu ne știm numele, nici nu contează asta! Ne știm în funcție de ceea ce ne definește acolo; astfel, este doamna roșcată cu nepot la Politehnică, domnul cu nevastă în Italia, domnul care a suferit atac vascular cerebral, doamna rămasă văduvă de tânără, doamna ambițioasă care a slăbit 20 de kg, doamna cu nepot mic etc.

 

Eu sunt ”doamna profesoară, cu două fete, căreia programul nu-i permite să vină în fiecare zi”! Și atât! Pe lângă poveștile personale de viață, afli alte povești care te zguduie, ca de pildă, povestea adolecentului de 17 ani, consumator de droguri, care s-a sinucis; săptămâni în șir s-a vorbit numai despre asta, despre drama părinților și a fratelui mai mic, despre vinovăția resimțită de mamă și sentimentele care o cuprindeau de doamna care ne-a istorisit tragedia (care era vecina familiei respective), ori de câte ori trecea pe lângă ușa lor… Nu poți să rămâi distant și neutru, așa că povestea aceasta m-a marcat și pe mine săptămâni în șir…

 

De departe, mi-e simpatic un bătrânel de peste 80 de ani, domnul cu atac vascular cerebral, care mi-a spus povestea vieții sale de câteva ori (uitând probabil că mi-o mai povestise înainte)… Repeta mereu că nu mai are mult de trăit, povestind câte eforturi făcuse pentru a rămâne în viață, pentru a reînvăța să meargă și să vorbească, în urma acelui AVC… Nu știu cum îl cheamă, dar știu despre nepoatele sale (mai mari decât fetele mele) și despre câinele lor, știu despre cum și-a crescut un frate mai mic (care a murit), știu despre suferința sa personală și despre efortul și dedicarea soției sale în a-l îngriji…

 

O vreme nu a mai apărut prin parc și mărturisesc că mă îngrijorasem… Întrebasem de el, dar nimeni nu îl mai văzuse… Prin minte îmi trecea uneori întrebarea: ”Dacă a murit, așa cum prevestea mereu?” Dar, iată, că într-o zi a apărut alene, sprijit în nelipsitul baston… Am fost așa de bucuroasă, încât m-am îndreptat spre el, spunându-i: ”Ce mă bucur că vă văd! N-ați mai fost, v-ați simțit rău?”

 

Probabil că pe chipul meu se citea bucuria (am încetat de ceva vreme să îmi mai ascund emoțiile!), așa că mi-a răspuns, cu politețea pe care o afișa de obicei, desprinsă, cu siguranță, dintr-o altă epocă: ”Sarut-mâna! Dar chiar vă bucurați că mă vedeți! Așa-i, n-am mai fost de ceva vreme (am crezut că mor!), dar azi, uitându-mă afară, mi-am zis că e o zi prea frumoasă ca să mori!” M-am uitat în jur: așa era: o dimineață răcoroasă, în care soarele își făcea victorios loc printre crengile copacilor; era liniște și un aer curat, de dincolo de lume!

 

M-am gândit: câți dintre noi mai avem puterea, grăbindu-ne spre nicăieri, să apreciem frumusețea unei zile, a unei dimineți? Câți ne gândim că azi e o zi prea frumoasă ca să mori? Cât de des trecem grăbiți pe lângă ceea ce ne este oferit în fiecare zi și noi nu apreciem? De câte ori ne oprim să admirăm frumusețea ce ne înconjoară, în goana noastră după lucruri mărunte și meschine? Și cu ce frecvență ne conectăm mintea la lucrurile urgente ale zilei, uitând că suntem prea mici într-un univers atât de mare?

 

Camelia Onu, life – coach

Custom Design
x