Despre puterea de a fi vulnerabil
20 noiembrie 2019
Coaching
Prin primăvară am avut un client care m-a învățat lecția vulnerabilității (pe care am conștientizat-o abia de curând). A fost un client mai… ”atipic” (din punctul meu de vedere) deoarece, deși a venit în demersul de coaching de bunăvoie, nu reușea ”să se dezvăluie”, era ceva care îl frâna, astfel încât, câteva sesiuni ne-am tot învârtit în jurul cozii; chiar mi-a trecut prin cap să renunț la el deoarece, în viziunea mea, ne pierdeam amândoi vremea, când, la sfârșitul unei sesiuni a lăsat, ca din întâmplare, să-i scape situația pe care voia de fapt s-o lucreze (cunoscându-l, ulterior, mi-am dat seama că, la el, nimic nu se producea din întâmplare, nu lăsa niciodată să-i scape ceva, totul pe fondul unei frici teribile de a nu (mai) fi rănit); situațiile ”atipice” au continuat deoarece, deși îl asigurasem că totul era confidențial, ținea morțiș să-i povestesc și eu ceva ”vulnerabil” despre mine, totul așa ca într-o discuție prietenească.
Pe scurt, mi-a dat multe bătăi de cap, însă demersul în sine a fost foarte provocator, inițiind, la rându-i, schimbări asupra mea! Odată sesiunile încheiate, mi-am mai dat seama de ceva: clientul mi-a repetat de multe ori (atât în timpul sesiunilor de coaching, cât și în afara lor): ”ești singura care știe ce este în mine”! Oare și el a învățat lecția pe care mi-a predat-o mie cu atâta râvnă???
Primul semnal că am învățat lecția vulnerabilității a fost acela că mi-am schimbat stilul de a scrie, cu unul mult mai personal. Câteva persoane au remarcat schimbarea, însă eu nu mi-am pus niciun semn de întrebare atunci. Impactul a venit din altă parte…
Sunt aproape doi ani de când țin un seminar la Facultatea de Teologie; îmi place mult acolo deoarece, așa cum spun mulți, ”spiritualitatea plutește în aer”… Obișnuiesc ca, pe lângă explicațiile aferente teoriei, să le ofer studenților mei multe exemple din viața reală, în felul acesta, informația având un impact mai profund asupra lor…
Astfel că, într-un context absolut obișnuit, unul dintre studenții teologi mi-a adresat o întrebare, la care am ales să exemplific cu o situație destul de personală. S-a lăsat o linște mormântală în grupă (dar care nu m-a surprins deoarece, în general, se lasă liniște când leg teoria de viață), toți mă priveau atenți și aș putea spune că, pe moment, nu m-am simțit în niciun fel și nici nu am simțit că s-a produs vreo conexiune mai profundă cu ei (conexiunea era deja formată deoarece lucram împreună de mai bine de un semestru); ceea ce m-a impactat a fost faptul că, în stilul lor caracteristic (studenții teologi își cer deseori iertare pentru toate nimicurile, asociind gestul lor cu smerenia), studentul care mi-a adresat întrebarea, a venit la sfârșitul orei să-și ceară iertare pentru îndrăzneala de a-mi fi adresat întrebarea respectivă.
Repet, întrebarea era pertinentă și absolut banală, ceea ce a fost neobișnuit fiind alegerea mea de a o exemplifica printr-o situație personală de viață. Datorită inocenței și lipsei experienței de viață, studentul respectiv a considerat că m-a provocat, că m-a făcut să ”alunec”, neconștientizând că am maturitatea necesară de a-mi asuma ceea ce fac și ce spun, dar și că, între stimul și răspuns există un spațiu în care eu și numai eu fac alegerea felului în care răspund.
Da, în acel moment mi-am dat seama că am ales să fiu vulnerabilă în fața lor și că, în sfârșit, mi-am asumat asta!
Câteva zile mai târziu, într-o discuție profundă pe care am avut-o cu un alt teolog (ceva mai ”copt” și cu mai multă experiență de viață), acesta mi-a spus, făcând referire la articolele mele pe care le postez pe internet (îmi permit să îl citez exact): ”Am observat că sunteți foarte puternică, întărită. Ca cineva să spună lucruri personale cu atâta ușurință și fără frica de a fi subiectul de bârfă al altora, trebuie să aibă o inimă puternică. La dumneavoastră se îmbină frumos sinceritatea, sensibilitatea și puterea. Știu că ați trecut prin foarte multe până ați ajuns la starea aceasta. Să știți că încerc să vă citesc din umbră, căci am multe lucruri de învățat de la dumneavoastră”.
Din nou, m-a impactat această analiză profundă a unui om care, aparent, mă știe doar ”la suprafață”… I-am răspuns că ”oamenii vor găsi mereu ceva de comentat, indiferent ce ai face, așa că nu îmi mai pasă de părerea lor! Important este să fiu eu bine cu mine însămi (adică să fiu împăcată), iar singurul în fața căruia am de dat socoteală este Dumnezeu!” La rându-mi, mi-am dat seama că am impactat cu acest răspuns…
Evident, așa cum mi se întâmplă de obicei când mă impactează ceva, mi-am tot învârtit în cap ideea vulnerabilității, am conștientizat de unde a pornit schimbarea și în câte situații vulnerabile m-am pus de atunci (pentru că, da, au fost mai multe, cele pe care le-am împărtășit aici fiind, pur și simplu, o alegere); și am mai conștientizat ceva: că vulnerabilitatea înseamnă putere!
Că de când am ales să fiu vulnerabilă, sunt mai mult eu însămi, trăiesc viața mai intens și mă simt mai bine cu mine! Voi mai fi rănită? Cu siguranță! Îmi va mai fi cândva sufletul sfârșiat în bucăți? Asta pot s-o mai spun încă o dată! Însă, îmi aduc aminte că nu mă pot răni decât oamenii cărora eu le voi da voie s-o facă, oamenii în care voi investi emoțional! Voi investi emoțional în persoana ”greșită”? Vina îmi va aparține, iar alegerea făcută îmi va da o lecție de viață! Insă, bucuria de a putea fi eu însămi într-o lume plină de măști este copleșitoare!
Să nu mai ții cont de părerea altora, să fii autentic pentru că așa simți, să te arăți celorlați așa cum ești, fără frica de a fi rănit este… eliberator! Până la urmă… ”coaching-ul este un mod de viață”!