
O vorbă auzită aiurea, pe care o repet uneori cursanților mei din anul I, sună cam așa: ”La fotbal, la politică și la educație se pricep toți; mai puțini sunt cei care știu tabla înmulțirii”.
Așa să fie oare? Cât de mult ne naștem cu fotbalul, politica și educația înscrise în gene? Deloc! Ceea ce ne face pricepuți la toate acestea este, de fapt, preluarea, cel cele mai multe ori inconștientă, a unor modele din jurul nostru. Dar oare cât de ”corecte” sunt aceste modele pe care le preluăm? Cât de mult reflectă ele realitatea și cât de mult sunt bazate pe presupoziții?
Mărturisesc că la fotbal și la politică nu mă pricep deloc, așa că mă voi referi la domeniul specializării mele de bază: educația.
În ultima perioadă a luat amploare fenomenul parentingului (pentru neavizați, acesta este o ”școală a părinților”, cu scopul de a învăța cum să-și educe optim proprii copii); beneficiarii vizați ai parentingului se împart în două tabere: unii care aderă la el fără a emite nicio judecată de valoare pe marginea ideilor transmise în cadrul acelor întâlniri organizate, la polul opus aflându-se cei care-l desconsideră total, aderând chiar la mișcări antiparenting.
Aceștia din urmă consideră că educația propriului copil vine din instinctul nostru de părinte, nemaiavând nevoie de niciun fel de informații suplimentare. Câți părinți îi pot contrazice? Câți părinți se găsesc debusolați în fața manifestărilor propriului pici, deși nu sunt departe vremurile când – neavând copii – aveau în minte anumite principii absolut clare de educare a copiiilor altora, principii care, la venirea propriului copil pe lume, parcă, pur și simplu, sar în aer? Câți părinți și de câte ori se regăsesc în anumite situații delicate, pe care, pur și simplu, nu știu cum să le gestioneze?
Ne place să recunoaștem sau nu, cert este că nu suntem întotdeauna competenți în ceea ce privește propria viață, cu atât mai puțin în ceea ce privește viața altcuiva! Ne place sau nu, propriul copil este diferit de noi, oricât ne-ar semăna fizic sau temperamental! El este o ființă cu nevoi, dorințe și realități proprii, diferite de ale noastre!
Astfel, cât de mult modelele de educație preluate de la părinții noștri se mai pretează copiilor noștri? Cât de asemănători sunt frații între ei, ca să li se potrivească aceleași metode de educație? Cât de mult coincid situațiile în care am crescut noi cu cele în care ne creștem copiii? Cât de benefic este să ne ascultăm întotdeauna primul impuls?
Să recunoaștem că sunt momente în care ne simțim depășiți de situație, să recunoaștem că, uneori, deși știm bine teoria, ”nu vedem pădurea de copaci”, fiind mult prea implicați emoțional în situația respectivă!
Și atunci…? Care e calea pe care o alegem? Cerem ajutorul unor specialiști care, fiind obiectivi, ne pot reda echilibrul propriei vieți sau rămânem ancorați în (ne)știința noastră, pentru simplul motiv că ne autodeclarăm… antiparenting???
Ce denotă faptul că nu consideri necesar să mai înveți ceva despre propria ta viață? Cine te validează ca expert în educația propriului copil? Și… după ce criterii? Ce pui în joc atunci când respingi parentingul? Care vor fi consecințele acestei respingeri pe termen lung? Și, nu în ultimul rând, copilul tău ce-și dorește de la tine? Ce va spune el despre tine, ca părinte, peste 20 de ani?
Camelia Onu, Life Coach