Cum să aplicăm coachingul în educație? (III)
Camelia Onu, life – coach
Holt afirma în 1999 (după Eric J. De Meulenaere, 2013) că ”predarea și coachingul sunt două fețe ale aceleiași monede educaționale”. Ce înseamnă asta și ce putem prelua din coaching pentru a deveni profesori mai buni? În primul rând, în educație, ca și în coaching, e necesar să punem accent pe individualitatea elevului / clientului și nu să încercăm să o negăm sau să o transformăm conform ”standardelor”.
Gândurile și experiențele elevilor sunt importante și fac parte din procesul lor firesc de creștere, de dezvoltare, deci să evităm înlocuirea lor cu ceea ce credem noi sau cu ce ni se potrivește nouă! Să încurajăm elevii să creadă în ei înșiși și să încurajăm aducerea experienței proprii în sala de clasă, legând, în felul acesta, școala de viață! Să nu ne ferim a aduce în sala de clasă jocurile, poveștile, ”distracția” și să aplicăm diferite metode stimulative și amuzante!
Mulți ar putea replica faptul că punerea pe primul loc a individualității și dezvoltării gândirii elevilor și lăsarea pe un loc secund a asimilării informațiilor ar putea intra în conflict cu cerințele sistemului actual de învățământ. Dar dacă și forurile superioare (inspectorii, miniștrii învățământului) ar accepta asta? În fond, ”sistemul” e ceva neutru, un cadru sec, oamenii care îl compun fiind cei care-i dau viață! Iar întrebarea legitimă pe care și-ar putea-o adresa sistemul de învățământ ar fi: cum îi ajutăm pe elevi să devină adulți împliniți și să-și creeze vieți pline de sens?
Pentru a ne răspunde și nu numai, haideți să pornim de la proverbul românesc ”din greșeli înveți!” Greșeala, atunci când e recunoscută și asumată, are un potențial imens de învățare. Așa că… să fim onești! Iar asta nu este deloc ușor!
- Când, unde și cum greșim noi, ca educatori, când, unde și cum greșesc elevii noștri?
- Cât de bine predăm?
- Cum ne putem îmbunătăți performanța de predare?
- Cine ne poate evalua cu adevărat, în profunzime?
Pornind de la rezultatele noastre mai puțin bune, putem ajunge la excelență! Dacă am face totul foarte bine, n-am mai avea ce să dezvoltăm și într-un final, ne-am plafona! Însă greșeala, chiar poate fi un imbold către succes! Un alt neajuns al școlii românești este că nu pregătește elevul pentru eșec. Elevilor li se induce de mici ideea că eșecul este ceva negativ, iar unii nu reușesc să treacă peste el niciodată.
- Așadar, cum putem privi eșecul ca făcând parte din evoluția firească a vieții?
- Prin ce modalități munca noastră poate deveni mai eficientă?
- Ce-am învățat din ultima noastră greșeală?
- Cum putem transfera această informație în contexte noi?
- Ce-mi lipsește pentru a ajunge la performanță?
- Cine mă poate ajuta? sunt întrebări perfect valide atât pentru cadru didactic, cât și pentru elev…
Unii dintre antrenorii amintiți mai sus consideră că scorul în sine nu este important; pentru a fi un câștigător sunt importante valorile, munca, etica și integritatea (după Eric J. De Meulenaere, 2013), în timp ce alții pornesc de la scorul obținut pentru a vedea ce le lipsește pentru a ajunge la performanță.
Așadar, stilurile / individualitățile (atât ale profesorilor, cât și ale elevilor) sunt diferite. Importantă este conștientizarea greșelii și transformarea ei într-o trambulină spre succes. Ce pot învăța din asta pentru a ajunge la reușită? Sarcina unui profesor (dar și a unui coach!) nu este doar de a identifica greșelile discipolului, ci și de a le trasa o bază conceptuală care să le clarifice contextul greșelii și să-i determine să rețină informația pe termen lung, pentru a putea opera cu ea în contexte diferite.
E important să cerem elevilor să-și privească onest pierderea / greșeala pentru a-și prefigura următorul pas în povestea succesului. Acest tip de onestitate presupune curaj și acceptarea greșelii ca parte a acestei călătorii spre succes (după Eric J. De Meulenaere, 2013), după cum e importantă conștientizarea faptului că munca grea și mai puțin talentul / abilitățile (deși nici acestea nu sunt de neglijat!), ne conduc spre performanță.
Unii susțin că intuiția și talentul ne fac educatori buni, dar aceste calități nu echivalează cu experiența și munca depusă în folosul elevilor. Ca educatori, e important să ne amintim faptul că doar aplicarea cunoștințelor în practică duce la reținerea lor pe termen lung și la formarea deprinderilor. La materiile ce presupun prin natura lor aplicații practice (matematică, fizică) e mai simplu! Dar ce ne facem la materiile socio-umane?
- În ce fel putem forma deprinderi în așa fel încât informația să nu se piardă rapid după ultima testare?
- Cum putem îmbina utilul cu plăcutul?
- Cum atragem spre o materie umană elevii cu abilități din domeniile reale?
- Ce putem face pentru a le dezvolta gândirea?
- Care sunt instrumentele cele mai eficiente pentru captarea atenției elevilor?
- Prin ce mijloace îi putem determina pe elevi să devină activi la ore?
- Prin ce tehnici îi putem motiva?
- Ce tip de comunitate e necesar să existe într-o clasă?
- Care este relația didactică optimă?
- Și, nu în cele din urmă, cum putem crea acel climat sigur și afectiv în care elevii să se simtă înțeleși, valorizați și în siguranță?
Concluzionând cu ideea că instrumentele din coaching pot contribui la optimizarea predării, rămân deschise două întrebări, de altfel strâns legate între ele:
- Cum putem convinge părinții că notele nu spun nimic despre valoarea copilului lor, despre viitorul adult?
- Cum putem adapta acest tip de gândire la școala românească, în cadrul căreia nota reprezintă o treaptă, un salt (sau nu!) spre etapa următoare de școlaritate?
Bibliografie:
- DeMeulenaere E. J. ș.a., 2013, Reflection from the Field. How Coaching Made Us Better Teachers, Information Age Publishing Inc.;
- Whitmore J., 2014, Coaching pentru performanță, Ed. Publica, București;
Notă: Mulțumesc lui Dan Berinde pentru bibliografia și sugestiile oferite.