alexandru frumosu

Istoria coachingului (2)

Author:

14 martie 2012 Facebook Twitter LinkedIn Google+ Coaching

Împământenirea cuvântului ”coach” este cât se poate de interesantă, mai ales fiindcă ne găsim în fața unei metafore. Metafora are darul de a te lua dintr-o poziție necunoscută și a te duce într-o zonă familiară. Acest lucru este observat de Amanda Vickers și Steve Bavister, care spun că termenul ”coach” derivă de la numele unei localități din Ungaria numită Kocs, unde un mijloc de transport de secol XVI numit wagon va contura ideea coachingului.

Cei responsabili cu transportul oamenilor dintr-un loc într-altul cu căruța (wagon) spuneau că fac ”coaching”. În acea vreme coachingul era suportul fizic de a duce o persoană dintr-un loc cunoscut într-un loc nou. Această metaforă a trecerii exprimă limpede acțiunea care astăzi a ajuns la maturitate . Ulterior cuvântul a fost împrumutat și în spațiul educației, unde tutorele, văzut ca un coach, îi ajuta pe elevi să treacă examenele.

Legătura coachingului cu sportul își are rădăcinile la sfârșitul secolului al XIX-lea, când în Colegiile din S.U.A studenții au început să aibă coaches, dar și manageri, pentru a-i susține în a deveni mai buni.

În lucrarea The Inner Game of Tennis, Tim Gallwey a fundamentat coachingul așa cum îl știm noi astăzi, creionând o concepție revoluționară pentru acea vreme spunând că: „cea mai bună manieră de a ajuta pe cineva să devină un jucător mai bun nu este prin intermediul sugestiilor, ci prin punerea acelor întrebări care deschid calea învățării din experiența proprie.”

Principiile coachingului s-au propagat destul de repede în corporațiile americane, iar în Europa au ajuns prin cartea lui Sir John Whitmore, Coaching with Performance (1999). În 1992 Thomas Leonard a înființat Coach University care a pus coachingul pe hartă. Evident a fost urmat de multe școli de coach training. Un studiu realizat în 2004 și condus de Chartered Institute of Personnel and Development a arătat că 79% dintre afaceri folosesc coachingul.

Am putea spune că avem de-a face cu o redescoperire a valorii întrebărilor clarificatoare, lămuritoare. Și asta pentru că această acțiune mai este denumită și metoda socratică – maieutica. În acest sens, Socrate este reprezentatul de seamă.

Personajul Socrate deseori intervenea în discuții pentru a ”deranja” prin faptul că nu înțelegea unele lucruri și cerea lămuriri suplimentare. Punctul de plecare pentru orice analiză pe care o făcea era ”Știu că nu știu”. Toate întrebările pe care le punea se îndreptau către posibilitatea interlocutorului de a ajunge să se întrebe de unul singur cum stau anumite lucruri.

Parafranzând un pasaj, Socrate îl întreabă pe Hippias ce este frumosul? Hippias va răspunde că un cal este frumos, o femeie este frumoasă. De aici se naște întrebarea: dacă toate aceste lucruri sunt frumoase, atunci ce este frumosul? Evident, răspunsul îl pune pe Hippias pe gânduri pentru că afirmă că nu s-a gândit până acum la asta.

Pare-se că mentaliatea vremurilor respective nu l-a fructificat pe acest personaj, asta pentru că l-au condamnat la moarte pentru coruperea tinerilor și nerespectarea zeilor cetății. Astăzi oameni precum Socrate sunt plătiți să întrebe.

Comentarii
Close

Leave a Comment



0 + 0 =

Custom Design
x