2071-0-1

Cum să aplicăm coachingul în educație? (I)

Author:

21 august 2017 Facebook Twitter LinkedIn Google+ Coaching,Resurse

Cum să aplicăm coachingul în educație? (I)

Camelia Onu, life – coach

 

Utilizarea conceptului de coaching în domeniul educațional este destul de răspândită în școlile din afară, el fiind introdus încă de acum 25 de ani, când Ted Sizer propunea profesorilor să-și instruiască elevii modelându-și relația didactică după relația pe care un antrenor o are cu jucătorii săi (după Eric J. De Meulenaere, 2013). Singurul mod de a învăța să gândești critic este prin aplicarea cunoștințelor în practică, după cum o predare eficientă poate avea loc cu ajutorul coachingului, adaugă autorul. Nu întâmplător Ted Sizer face referire la domeniul sportiv, termenul coaching fiind preluat din sport, în momentul în care Timothy Gallwey, pedagog și expert în tenis la Harvard și unul dintre fondatorii coachingului, demonstra faptul că este extrem de importantă punerea accentului pe starea interioară a jucătorului, considerând că ”adversarul din mintea noastră este mai de temut decât cel aflat de partea cealaltă a fileului” (după J. Whitmore, 2014).

Revenind la realitatea școlii românești, aflată într-o reformă fără sfârșit și generând la orice posibilă schimbare numeroase nemulțumiri, ne adresăm câteva întrebări legitime:

  • Ce putem face pentru ca școala românescă să devină un loc plăcut și stimulativ, atât pentru profesori, cât și pentru elevi?
  • De cine ține schimbarea și cum poate fi ea cu adevărat implementată?
  • Ce putem face noi – cadre didactice sau părinți – pentru a determina schimbarea?
  • Care sunt modalitățile prin care profesorii, dar și elevii, pot deveni mai încrezători în forțele proprii și mai optimiști?
  • Și, nu în cele din urmă, cum ne pot ajuta instrumentele din coaching să obținem ce ne dorim și cum pot fi ele aplicate în mediul școlar?

Lucrările existente în domeniu cu privire la acest subiect fac trimitere la felul în care câțiva antrenori din domeniul sportiv, care au fost și profesori, au învățat din experiența lor cu jucătorii de pe teren și au transferat cunoștințele dobândite acolo, în sala de clasă. Experiențele sunt variate și multiple, după cum metodele utilizate de aceștia nu sunt identice. Fiecare și-a adaptat tehnicile la realitatea clasei lui, precum și la particularitățile proprii de personalitate. Așadar, ca în orice domeniu care presupune lucrul cu oamenii, nu există ”rețete” prefabricate, ci doar anumite idei care pot fi preluate, raspândite, modelate, adaptate. Ceea ce au în comun aceste experiențe, dar și tehnicile de coaching în general, este centrarea pe cel aflat în relație cu noi, în cazul nostru, pe elev. Așadar, ce presupune centrarea pe elev în învățământul românesc și cum pot fi aplicate, în acest caz, anumite tehnici de coaching?

  • Cum ar arăta o lecție la care atât cadrul didactic, cât și elevii vin cu entuziasm, iar elevii manifestă dorință de a învăța și de a cere explicații, de a-și exprima cunoștințele dobândite, de a le pune în practică și de a relaționa pozitiv cu cei din jur?
  • Cum ar fi ca cele două tabere să se aprecieze reciproc, iar școala să nu mai fie un loc de vânat greșeli și de judecare mai mult sau mai puțin critică a celui de lângă noi?
  • Cum ar fi ca profesorului să-i pese mai mult de relația sa cu elevii decât de transmiterea cunoștințelor pe care le posedă?

Evident, profesorii ar putea cu ușurință replica faptul că sistemul de învățământ, școala, părinții sau te miri cine și ce, pun piedici în realizarea acestui climat ideal și, pe undeva au și dreptate: un inspector vine la clasă și se interesează în primul rând dacă profesorul este la zi cu programa (nu-l interesează câtuși de puțin dacă acel cadru didactic a avut cu ”cine” lucra la nivelul cerut sau dacă a fost nevoie de o lecție de recapitulare în plus sau, și mai puțin, dacă elevilor le place măcar un pic materia respectivă); pe de altă parte, părinții vor note și nu orice fel de note, ci note mari, care să le valideze cumva (oare cum?) succesul profesional viitor al copilului lor. Prinși în acest angrenaj, elevilor nu le mai rămâne decât să lupte: cu ei (pentru a asimila cât mai mult și a-și mulțumi într-un final părinții și profesorii), cu sistemul, cu adulții (unii elevi ”îndrăznesc” să se revolte împotriva ”îngurgitării” cunoștințelor, iar alții ajung într-un final adulți nemulțumiți, frustrați și neîmpliniți, dând vina pe societate, pe școala românească, pe nu știu care profesor, uneori pe părinți pentru toate frustrările și neîmplinirile lor)…

Ceea ce doresc să subliniez aici este faptul că ne străduim din răsputeri să creștem / să dezvoltăm copii capabili (pe care, la maturitate, nu-i vrea nimeni, nicio organizație, pentru că, deh!, tot le mai lipsește câte ceva, iar în primul rând, le lipsește formarea practică!), dar uităm un lucru esențial: că lucrăm cu oameni, ba mai mult, cu copii! Iar copiii au nevoie, în primul rând, de afecțiune! Și locul educației afective în școala rămânească e… unde?

Revin așadar cu întrebarea: ce ar trebui să se întâmple pentru ca școala să devină un loc plăcut și stimulativ?

  • Cum ar fi dacă, la începutul lecției, profesorul ar petrece puțin timp pentru a se ”conecta” cu elevii săi (așa cum se întâmplă în relația de coaching)?
  • Și cum ar fi dacă, la sfârșitul orei și elevii ar da un feed-back profesorului (așa cum și clientul oferă feed-back coach-ului său)?

Poate că elevii ar spune ”avem un profesor căruia chiar îi pasă!”, iar la un moment dat, s-ar putea și ei întreba ”cum să fac să ofer pe măsură?” sau ar putea afirma ”am învățat multe de la el”.

  • Cum putem apropia materia pe care o predăm de viața reală?
  • Ce stategii putem utiliza pentru a face informațiile atrăgătoare și interesante?
  • Cum ar fi să ne centrăm pe interesele și preocupările elevilor noștri pentru a le transmite informația?
  • Ce exemple din viață putem utiliza pentru a ne completa explicațiile?
  • Ce putem face pentru a atrage elevii spre materia noastră?

Chiar dacă ceea ce predăm pare, la prima vedere, tern și neatractiv pentru generațiile actuale, ce-ar fi să ne amintim ce ne-a atras pe noi la materia pe care o predăm, ce-ar fi să ne regăsim entuziasmul de început și să-l transferăm elevilor noștri? Pentru că entuziasmul naște entuziasm, iar pasiunea se împarte… Da, generațiile se schimbă, noi făceam cu totul alte lucruri la vârsta lor, dar timpurile nu mai sunt aceleași, iar societatea este într-o continuă transformare.

  • Cum ne-am putea adapta noi, adulții, la timpurile actuale?
  • Dacă ar fi să ne mai naștem o dată acum, ce-ar fi, cum am face față, ce-am face diferit? Ce ne-am dori noi de la profesori daca am fi din nou elevi?
  • Ce ne-ar stimula să venim la școală cu plăcere, să învățăm și să ne formăm deprinderi?
  • Și, ”îmbrăcând” din nou ”haina de adult”, să ne răspundem la întrebarea: cum le putem forma elevilor noștri o atitudine pozitivă față de școală în general și față de materia pe care o predăm noi în special?

 

 

Bibliografie:

  • DeMeulenaere E. J. ș.a., 2013, Reflection from the Field. How Coaching Made Us Better Teachers, Information Age Publishing Inc.;
  • Whitmore J., 2014, Coaching pentru performanță, Ed. Publica, București.

 

 Notă: Mulțumesc lui Dan Berinde pentru bibliografia și sugestiile oferite.

 

Comentarii
Close

Leave a Comment



3 + 1 =

Custom Design
x