citeste-o-carte-25

Cum să aplicăm coachingul în educație? (II)

Author:

22 august 2017 Facebook Twitter LinkedIn Google+ Coaching,Resurse

Cum să aplicăm coachingul în educație? (II)

Camelia Onu, life – coach

 

În învățământ, profesorii sunt evaluați de către forurile superioare (inspectori, directori) și niciodată de către elevi, care sunt, de fapt, beneficiarii direcți ai muncii profesorului. Până la urmă, extrapolând puțin, devenim părinți în momentul în care ni se naște un copil, iar profesori devenim când ne aflăm la catedră (și nu în momentul absolvirii unei facultăți de profil!); forurile superioare pot evalua cunoștințele profesorului, aplicarea metodelor didactice în practică, dar nu pot evalua lucrurile din interior, așa cum o pot face elevii. Evident, aceștia din urmă, aflându-se la o vârstă fragedă, neavând experiență de viață sau experiență profesională, nu pot acorda note profesorului lor. Dar pot oferi un feed-back! Pentru că niciun for superior de pe lumea asta nu se poate pune în locul elevului să vadă cât a înțeles el din ce i-a fost predat, ce știe să facă (și să poată observa că, uneori, elevul mai greșește pentru că are emoții sau este obosit sau are alte preocupări – lucruri absolut firești și umane!) și ce impact a avut pentru el relația didactică și felul în care profesorul l-a privit!

  • Cum ar fi dacă am crede (aşa cum optimismul pedagogic ne-o cere!) doar în potențialul elevilor?
  • Cum ar fi dacă ne-am centra doar pe ceea ce elevul poate să facă și nu pe ceea ce nu poate?
  • Cum am putea transmite optimismul nostru pedagogic elevilor și părinților deopotrivă?

Antrenorul și profesorul James E. McDermott (după Eric J. De Meulenaere, 2013) susține că atât în sport, cât și în educație, jucătorii și elevii sunt adesea etichetați și ei chiar cred în aceste etichete, propunerea lui fiind schimbarea culturii și așteptărilor din sala de clasă, precum și transformarea atitudinii, energiei, curajului, imaginației și creativității elevilor, prin adoptarea unui nou set de standarde. Învăţământul românesc e încă plin de etichete! Iar profesorii uită, prea adesea, de autoîmplinirea profeţiei!

  • Într-adevăr, cum ar fi să canalizăm rebeliunea și energia excesivă a elevilor spre ceva constructiv?
  • Cum ar fi să lăsăm elevul să-și analizeze și să-și bifeze opțiunile?

Același autor punctează faptul că gândirea și spiritul liber creează un haos instituțional, o lipsă a siguranței și, de aceea, preferăm să le ”ucidem”.

  • Dar care sunt urmările (în plan psihologic) ale disciplinării lor forțate, înlăturării și negării naturii lor?
  • Ce beneficii se pot obține de pe urma rebeliunii lor și a energiei lor excesive?
  • Și, nu în ultimul rând, spre ce le putem canaliza? Cu ce le putem înlocui?

Iar dacă am sonda și mai în profunzime, ne-ar apărea următoarea întrebare:

  • Care sunt beneficiile pe care societatea le poate obține de la indivizii care nu se supun?

Nu de puține ori s-a vorbit de dezumanizarea sistemului educațional. În acest caz, cum ar fi să aducem coachingul în sala de clasă, punând accent pe creativitatea elevilor și pe utilizarea insight-urilor, în scopul protejării afectivității și  – de ce nu? – a sănătății lor mintale? Cum ar fi să-i acceptăm necondiționat pe elevi și să ne aliniem cu ei în rezolvarea creativă a conflictelor? Ce-ar fi să discutăm împreună riscurile? (”ce se poate întâmpla dacă nu înveți?” în loc de ”trebuie să înveți!”).

Autorul citat mai sus considera că răspunsurile ”neconforme” ale elevilor nu sunt simple comportamente de opoziție, ci au un substrat mai adânc, bufoneria fiind un răspuns la subminarea de către școală a naturii lor.

  • Cum ar fi să ne întrebăm care poate fi acel substrat și cum putem lucra cu el?
  • Prin ce modalități îl putem înlătura?
  • Și dacă ajungem la concluzia că nu-l putem înlătura, ce putem face pentru a-l transforma în ceva pozitiv?
  • Sau să ne întrebăm care este nevoia lor reală?

Așadar, să tratăm elevii cu seriozitate pentru ca ei să ia școala în serios! Să demonstrăm încredere în elevi și în potențialul lor și, nu în ultimul rând, așa ca în contextul de coaching, să creăm un cadru sigur, pozitiv și empatic, în care elevul să se simtă în siguranță pentru a se deschide și a se dezvolta. Nu în cele din urmă, e necesar ca profesorul să se dezvolte împreună cu elevii săi! Cum se poate realiza optim acest lucru? Ce ar putea învăța de la elevi? Care erau calitățile lor de tineri în formare, calități pe care le-a ”ucis” experiența, înaintarea în vârstă sau respectarea normelor? Cum pot aplica mai eficient cunoștințele psiho-pedagogice învățate în școală? Ce înseamnă centrare pe elev și cum se poate realiza asta într-un mod eficient?

 

Bibliografie:

  • DeMeulenaere E. J. ș.a., 2013, Reflection from the Field. How Coaching Made Us Better Teachers, Information Age Publishing Inc.;
  • Whitmore J., 2014, Coaching pentru performanță, Ed. Publica, București;

 

Notă: Mulțumesc lui Dan Berinde pentru bibliografia și sugestiile oferite.

 

 

Comentarii
Close

Leave a Comment



8 + 2 =

Custom Design
x