Dan Dragos Joldes

CIRESE – INTREBARI CU RECUNOSTINTA SI IUBIRE

Author:

24 februarie 2015 Facebook Twitter LinkedIn Google+ Coaching

 

Se apropie primăvara… Nu știu cui trebuie să fiu recunoscător că m-am născut într-o geografie cu patru anotimpuri, aceleași și altfel de fiecare dată (mai ales în ultimii ani) – o spirală continuă în spațiu și timp. La fel cum nu știu cui să mulțumesc pentru că pot scrie aceste rânduri, pentru oportunitățile și oamenii întâlniți, pentru toate întâmplările care au fost și pentru toate cele care vor urma.

Știe cineva cum se face că Valentinul citadin și Dragobetele rural se ivesc chiar în această perioadă? E neliniștea contagioasă (hormonii?) a mugurilor sau avanpremiera Învierii, sau amândouă? S-au înțeles ele să ne facă astenici sau să ne reînoiască prin truda propriei renașteri an după an? Zi cu zi?

Dragoste și Devenire – astea îmi vin în minte în acest peisaj!

Chiar dacă mai e ceva timp până în luna mai (“Mai …!”   ar trebui să fie nu o lună trecătoare, ci un motto al vieții), recunosc anticipat că îmi place imaginea cireșelor legate două câte două (e cineva care le punea la urechi?). Întregi și legate precum emisferele cerebrale îmi par a simboliza relațiile noastre cu noi înșine și cu cei din jur.

Nu-i înțeleg pe cei care își caută jumătatea, fie în cuplu, fie în relațiile sociale, fie în viața profesională. Două jumătăți de cireșe legate două câte două cum arată? Sunt o jumătate sau un întreg? Dacă am fi și noi doar jumătăți? Cine ar vrea numai jumătate din ceva/cineva?

Aș vrea să fim toți întregi precum o cireașă; cealaltă cireașă fiind iubitul/iubita, job-ul, pasiunile, valorile și aspirațile noastre, prietenii, familia și toate celelalte. Cred că putem ajunge la asta iubind: pe noi înșine în primul rând (cum sunt viețile oamenilor care se autosabotează?), apoi ceea ce spunem, facem, visăm…

Poate iubirea/pasiunea să fie codița care leagă cireșele între ele?

Ne naștem goi, sigur la propriu, probabil și la figurat, dar cu un potențial uriaș. Ce se întâmplă după? Bebeluși care își manipulează (instinctiv?) părinții. Copii abuzați. Familie. Educație. Anturaj. Job. Cum ne facem mari și …întregi?

La fel ca cireșele, care trec prin mai multe stadii până să ajungă fructul frumos de pe tort, și noi traversăm mai multe etape de dezvoltare învățând permanent, chiar fără să ne dăm seama uneori. Trecând dintr-o etapă în alta e firesc să dorim să fim “mai …”, buni / bogați / frumoși / deștepți etc. Dacă ne iubim vom putea obține ce ne dorim, acel întreg, în limitele realismului bine-nțeles. Consider conștientizarea învățării și recunoașterea propriului potențial semne ale iubirii de sine.

În primii ani de viață suntem cumva forțați să învățăm; mai apoi noi alegem ce să învățăm și până când: școala primară, liceu, facultate, cursuri postuniversitare, doctorat, alte cursuri și training-uri țintite …experiența de viață. Cum folosim ceea ce am învățat pe drumul nostru spre “mai …”? Știm să citim, dar câți o fac în mod sistematic? Știm să spunem “Bună ziua!” sau “Multumesc!”, dar o facem de fiecare dată? Oare ce pierdem nefăcând aceste lucruri mic, dar și multe altele mult mai semnificative? Ce ne-ar putea aduce cititul la timp a ceva util/plăcut sau un “Bună ziua!” sau “Multumesc!”? Ce câștigăm dacă lăsăm nefolosite propriile noastre resurse (energie, cunoștințe, dorință, voință etc.) dobândite numai noi știm cum?

Ca trainer mă laud că “înarmez” oamenii cu informații și îi ajut să-și dezvolte anumite abilități, să îmbrățișeze atitudini. Iubesc asta, dar sunt suficiente? Am descoperit că nu! Am citit, am observat și am primit confirmări și din partea colegilor de breaslă și a mentorului meu că simpla acumulare de cunoștințe nu duce la rezultatele mult mai solide obținute în urma unui proces de coaching ulterior.

Acum fac și coaching și am ajuns să-l iubesc, fiind tot un mod de a învăța – de la noi înșine!!! Training și Coaching – Dacă le-am vedea legate ca două cireșe?

Coach-ul e doar persoana cu care mai schimbi vorbă la coadă la “mai …” și care îți poate ține de urât pe drumul spre “în față”, dacă vrei cu adevărat și muncești în consecință. În plus, cred că prin coaching se poate feri cireașa (plină de aroma proprie și savoare) care suntem, de boli și paraziți și o facem “și mai și”.

Sunt recunoscător celor care m-au inițiat în training, în coaching, celor care m-au lăsat să-i “țin de vorbă” pe drumul lor și celor cu care voi merge mai departe. Nu sunt îndrăgostit de mine, dar mă iubesc și nu vreau să devin o cireașă amară (din câte știu se manâncă doar cu îndulcitori) nici măcar pe jumătate! Învăț alături de ei ce înseamnă voință, determinare, forță, gândire și simțire, acțiune și nu numai, părți ale unui întreg.

 

Comentarii
Close

Leave a Comment



3 + 3 =

Custom Design
x